ARTIST MIRCEA POP






ISTORII ŞI HIEROFANII




         Mircea Pop este singurul artist român contemporan care se revendică explicit și documentat istoric - după știința mea - din obârșia unor "artiști" țărani din secolul al XIX-lea care au practicat "arta" istorică a gravurii populare pe hârtie (xilogravura) în zona Gherlei (Hășdate), descendent în linie directă a acestor gravori.

Mircea Pop / Seria "Arbori"



         Imaginând ca pe o parte integrantă a propriei opere satul natal, locul originii natale, casa strămoșească, aparținând inițial ultimului gravor hășdățean, Simion Pop, locurile copilăriei, autorul le adaugă conceptului operei, procedând conform "teoriei aurei" a lui Walter Benjamin (cf. Boris Groys, Topologia aurei și alte eseuri, Idea Design Print, Cluj, 2007), aruncând peste aceste realități sărace la origini aura modernității, făcând ca diferențele materiale dintre original și copie să își piardă valabilitatea. În acest sens concepe din toate aceste "documente" un muzeu care este scos din contextul lui social-istoric și introdus ca parte integrantă a propriei opere. Prin aceasta, muzeul său devine o formă de recuperare a tradiției, de răspândire asupra lucrurilor vechii tradiții artistice, a aurei, printr-un joc al modernității, al delocalizării și relocalizării, al de-zaurizării și re-aurizării. Aici introduce și copiile gravurilor de la Hașdate care, în acest context, nu sunt mai puțin originale și veșnice, creând o "instalație" la scară globală a operei proprii care conține, prin muzeu, o istorie, și devine, prin aceasta, "original", așa cum s-a întâmplat deja adesea în istoria modernă a artei, ca de pildă, prin Duchamp sau Andy Warhol. Se creează astfel un "show" prin care tradiția însăși devenie vector de modernitate. Sau, pentru a reveni la teoria noastră, nu este altceva decât o formă de hierofanie prin care realitățile curente sau istorice iau chipul sacralității. (idem, pag. 23)




         Autorul se revendică explicit ca un "produs" nu atât al școlii clujene contemporane de artă, cât al unei "istoricități" locale, considerându-se un depozitar al unor istorii sedimentate, acumulate ca valori culturale experiențiale ale câtorva generații de practicanți-țărani, autori din preajma orașului Gherla ai xilogravurii populare, mește?ug prodiguu care a înflorit în aceasta zonă în urmă cu 200 de ani, destrămându-se apoi ca fenomen de "aculturație" liberă la începutul secolului al XIX-lea. Obârșia sa în satul Hășdate, locul unde a înflorit miraculos acest fenomen al artei "primitive" țărănești, iar descendența sa susținută din ultimii gravori populari (este moștenitorul de drept al casei din secolul al XIX-lea a străbunicului său, gravorul Simion Pop, ultimul, prin descendența probată a acestor gravori) îl plasează în poziția de continuator, pe o altă scară, a acestora. Simpla proximitate geografică, dar și descendența din acești "iluștrii" ancestry par a fi suficiente pentru a documenta un nou "izvod" al creației sale actuale care legitimează nu atât prezența sa pe domeniul artistic, cât, mai ales, prin opțiunile lui stilistice și o "mistică a sângelui" de coloratură creștină. La aproape 100 de ani de la stingerea ultimului gravor țăran, Simion Pop, se naște un strănepot al acestuia, Mircea Pop, care, de data aceasta, urmând școlile potrivite, se instruiește pentru a deveni artist plastic, o profesiune de sine stătătoare, care presupune, de acum, alte rigori și alte condiții de manifestare.

Mircea Pop / Seria "Arca"



         Activitate artistică. Din 1998 devine profesor de Educație Vizuală la Gherla și membru al UAP din Romania - filiala Cluj, din anul 2000. Expoziții personale: Casa de Cultură a Tineretului, Cluj 1987; Casa de Cultură a Studenților, Cluj 1988-1990; Muzeul Donațiilor, Cluj 1995 (expoziție de grup); Galeriile UAP, Cluj 2001-2009 (expoziții de grup); Muzeul Etnografic, Negrești Oaș 1996; Muzeul de Istorie, Gherla 2002, 2003, 2008; Galeria de Artă, Gherla 2004; Casa de Cultură, Gherla 2007; Muzeul de Istorie, Dej 2010; Muzeul de Xilogravură Hașdate, 2008-2011; Biserica Sfânta Treime, Gherla 2011. Din anul 2008 începe organizarea în satul Hășdate a primului muzeu sătesc de xilogravură populară, încercând să pună în valoare activitatea strămoșilor săi, organizând aici tabere de creație pentru creatori contemporani și desfășurând o asiduă activitate plastică cu elevii școlii unde era angajat profesor. Treptat, aceast extindere a muncii sale a condus spre o nouă înțelegere a raporturilor artei sale cu tradiția ilustrată de propriii săi strămoși. Prin această întoarcere programatică, exemplul atitudinii sale are un caracter de unicitate în arta contemporană, fiind prima tentativă de abordare explicită, programatică, a trecutului familial, pentru a construi, a posteriori, o dinastie artistică, având primele rădăcini, cele mai adânci, în activitatea artistică și comercială a strămoșilor săi.




Despre activitatea sa au scris publiciștii Ilie Călian, Szekely Csaba (ziarul "Făclia") și Daria Dumitrescu ("Mesagerul Transilvan"). A fost puternic încurajat de cuvintele scriitorului Alexandru Căprariu, precum și de a altor condeieri precum Virgil Rațiu și Iulian Dămăcuș, și de cuvintele academicianului Ștefan Pascu, care au recunoscut și apreciat originalitatea demersului său. O astfel de postură îmbrățișează Mircea Pop, convins că este înconjurat de o sacralitate ubicuă pe care o poți simplu identifica oriunde îți întorci privirea, spre orice lucru țintești cu degetul. Un fel de "panteism" precreștin stă la originea acestei atitudini care evocă în fiecare obiect o "casă a spiritului" viu, sacru, care este același peste tot și de care se simte el însuși animat. Orientalismul mistic și profan, în același timp, al concepției lui nu devine însă "religie" numai dacă aceste "hierofanii" de identificare sunt selective și tind să exprime o doctrină care îi este proprie creștinului practicant.

Mircea Pop / Seria "Toiege"



         Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit în fața anumitor forme de manifestare ale sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea manifesta, pentru unele ființe omenești, în pietre ori în arbori. Piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate ca atare - elemente la care artistul se întoarce cu oaracare obstinație - ci sunt niște hierofanii pentru că "arată" ceva care nu mai este nici piatră și nici arbore, ci conțin "sacrul", care este altceva, "ganz andere" spune Eliade. S-a arătat în numeroase rânduri și se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar și cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta însă să fie el însuși, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic. O piatră sacră este tot o piatră; în aparență (sau mai bine zis din punct de vedere profan), nimic nu o deosebește de celelalte pietre. Pentru cei cărora o piatră li s-a arătat sacră, realitatea sa imediată se preschimbă însă în realitate supranaturală. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experiență religioasă, întreaga Natură se poate înfățișa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie. (M. Eliade) La Mircea Pop, "teatrul" acestei manifestări, Hierofania, identifică elementele lumii înconjurătoare nu sub unghiul pitoresculu i lor ca opere de artă, ci ca "elemente de limbaj conceptual" prin care exprimă doctrina sa estetică. Metoda sa de a face artă este singura "religioasă", pentru că urmărește o "manifestare" profană, liberă de constrângerile rituale și ceremoniale ale credinței. Aceasta nu este presupusă cu necesitate ca o formă (animată) a "histeriei" religioase. Ține, dimpotrivă, de o anume modernitate care nu este pasională și emotivă, ci presupune o anume desfășurare demonstrativă, logică, supusă creativității formei artistice "tranchilizate" într-o "re?ea de concepte" care pornește de la om - înțeles ca arbore cosmic - și identifică avatarurile lui pământene prin totemuri, "toiege", forme ale puterii și înțelepciunii, instrumente, unelte, atribute moștenite ale înțelepciunii istorice, "cupe" - forme ale abundenței nutritive, averi acumulate, bunuri ale existenței materiale, dar și vectori ai desfrâului, "săbii", forme de apărare ale vieții, de promovare a vieții, arme ale existenței identitare și stratificare socială.

Vasile Radu
Ianuarie 2012